Ziua începuse la fel ca toate celelalte. Soarele îşi făcuse loc printre draperii şi se aşezase direct peste părul meu. Pleoapele mi se încinseseră atât de mult sub atingerea lui încât ştiam că va trebui să fac aceeaşi mişcare îndrăzneaţă pe care o făceam în fiecare dimineaţă: să mă trezesc la viaţă!

Pe la 1 m-am întâlnit cu Ştefan pe Moşilor. Nebunul tocmai primise cea mai mare misiune a vieţii lui şi nu avea stare. Trebuia să îmi povestească până la cel mai mic detaliu cum îi va schimba asta viaţa. Fusese însărcinat să picteze coperţile unei noi colecţii de romane poliţiste. În plus, Ioana tocmai îi declarase că îl iubeşte, aşa că nu îi mai lipsea nimic ca să fie în al nouălea cer.

Îmi tot turuia într-una chestii în timp ce se sprijinea de umărul meu. Mai mereu povestirile îi erau întrerupte de râsete şi gesticulări energice care îmi arătau încă o dată încântarea cu care le trăia. Mă uitam la el şi rămâneam la fel de fascinat ca întotdeauna de libertatea lui, de uşurinţa cu care lăsa golurile din viaţa lui să se umple cu tot felul de trăiri interesante.

“Tu-ţi dai seama ce înseamnă asta?”, s-a repezit peste umerii mei. Însă eu nu-l mai auzeam. Rămăsesem blocat, cu privirea aţintită către panoul de vis-à-vis: “Mai ai doar 4 ore de trăit!”. Atât de mult mă marcase propoziţia aia care avea să îmi schimbe viaţa, încât nici nu mai văzusem continuarea pe panou: “De ce să aştepti până atunci să-ţi cumperi BMW-ul viselor tale? Te aşteptăm la BMW Shop chiar acum!”.

- Bai Ştefane, dacă ţi-ar zice cineva acum că mai ai doar 4 ore de trăit, tu ce ai face?

- Aş face cea mai mare petrecere posibilă, în cinstea ta şi a Ioanei!

- Ştii ceva? Am o idee mult mai tare! O să-ţi placă, ştiu asta!

Am luat tramvaiul 21 până la Strada Sfinţilor, undeva prin spatele Cocorului, şi am intrat în magazinul de vopsele şi ustensile pentru construcţii. Am cumpărat toate găleţile din plastic pe care le aveau. Apoi ne-am pierdut în camera din spate printre zeci de cutii de vopsele şi am ales cele mai ciudate şi mai vii culori pe care le-am găsit: violet ametist, acvamarin, roz capucin, roşu mac, verde smarald, galben pai, magenta fucsia, roşu sidef, opin de persia şi altele pe care nici nu le ghicisem vreodată! Parcă eram nişte copii care dăduseră buzna într-un magazin de jucării şi se desfătaseră cu tot ce îşi puteau imagina. Pentru prima dată realizasem cât de neînsemnat era curcubeul pe lângă infinitatea de combinaţii de nuanţe care există. Am comandat să ne fie livrate rapid în Piaţa Universităţii.

În câteva minute ne aflam pe bordura care despărţea cele două sensuri de mers din intersecţia bulevardelor centrale. Eu şi Ştefan aranjam frenetic cutiile într-o ordine meticuloasă, desfăcându-le capacele fiecăreia şi plasându-le cu rost în spatele găleţilor. Cred că nu văzusem niciodată atâtea culori la un loc. Cel puţin nu din acelea. Oare cum de nu ştiusem atâta timp de existenţa acelor nuanţe? Cum de nu le aflasem în atâţia ani? De ce mă limitasem întotdeauna la un set simplu pe care îl repetam la nesfârşit?

Ne-am privit ascunzând o plăcere nemărginită în zâmbetele mari şi am aşteptat până când maşinile s-au aranjat într-o ordine perfectă la semafor. Ca într-un joc de tetris în care nimeni nu făcea puncte. În momentul ăla am simţit cum se dilatase timpul înghiţindu-mă cu tentaculele lui. În doar o fracţiune de secundă am cuprins în mintea mea toate amănuntele lipsite de importanţă care compuneau imaginea de acolo. Un cuplu îşi trimitea privirile în direcţii diametral opuse, un tip rebel trăgea cu poftă dintr-o ţigară de parcă ar fi fost ultima suflare a vieţii lui. Printr-un parbriz curat ca lacrima vedeam o roşcată creponată cu mâinile încleştate pe volan, dintr-o maşină scumpă ieşea pe geam un cot păros.

Turcoazul strălucea şi mai tare sub lumina soarelui. Am pus mâna pe mânerul găleţii şi am revărsat-o cu poftă peste capota neagră din primul rând. Am simţit cum explodează inima în mine de bucurie. Omul încremenise pe scaun. Am luat repede oranjul capucin şi l-am împroşcat peste sticla din faţa roşcatei, acoperindu-i mai întâi buzele apoi ochii înveseliţi. M-am uitat la Ştefan: se îmbătase de la mirosul puternic al verdelui de absint. Împărţea culorile în spaţiul din intersecţie ca într-un delir care îmi apărea încetinit. Orice gând devenise o povară, muşchii feţei îmi pulsau de la atâta adrenalină. Oamenii încremeniseră pe străzi, câţiva liceeni au pus şi ei mâna pe recipientele în care se ascundeau culorile minunate şi s-au aruncat în joc. Îmi coloram viaţa într-o clipă, străzile nu mai erau gri, semaforul nu mai arăta doar roşu galben şi verde. Cerul nu mai era albastru, oamenii nu mai erau albi. Piaţa Universităţii nu mai era un loc, era un ideal ascuns al minţii mele.

Cotul păros se agita prin aer în timp ce denimul i se lipea de braţ. Nervoşii îşi scoseseră capetele pe geamuri urlând şi gesticulând, hipioţii se îmbăiau în valurile de culori, noi sughiţam de atâta plăcere. Totul în jurul nostru se lăsa acoperit de pete ca pânza unui artist simbolist. Orgia culorilor cuprisese trecătorii, pasagerii, iar noi urlam de plăcere unii la alţii ca descreieraţii. Îndrăgostiţii dansau prin stropii pastelaţi ca printr-o ploaie caldă de vară. Unii înlemneau la vederea jeturilor, alţii se autosesizau drept apărătorii ordinii şi disciplinei.

Burtosul de pe partea cealaltă a străzii urla cu vehemenţă în timp ce venea către noi. Mi-aş fi dorit să mă pot opri din râsul isteric dar nu izbuteam. Râdeam cu tot spiritul, râdea tot universul cu mine. Îl vedeam apropiindu-se precum un greiere vede o talpă îndreptându-se ferm către el. Instinctul uman m-a făcut să o iau brusc din loc sărind peste toate găleţile vărsate, dărâmând toate cutiile pline de culori care încă aşteptau pe margini. Asfaltul plângea colorat în şiroaie despărţite de cauciucurile ce o dată fuseseră şi ele negre. Mă transfigurasem cu totul, ştiam că nu mai eram eu, ştiam că niciodată lucrurile nu vor mai fi fost la fel. Ştiam că totul urma să se sfârşească, ştiam că până acolo îmi fusese dat. Mă minunam şi eu de seninătatea cu care îmi aşteptam destinul. Cumva, eram fericit că reuşisem să îmi îndeplinesc fanteziile cărora nu avusesem niciodată curajul să le dau viaţă.

În timp ce alergam haotic prin labirintul de maşini mi-a fugit privirea către Ştefan. Atunci i-am văzut pentru prima dată crăpătura de pe mijlocul irisului. Atunci am observat prima oară vinişoara roşie care îi brăzda retina de la un capăt la celalalt. Se pierdea undeva către interior aşa cum mi se pierdea şi mie în fiecare dimineaţă, reflectată în oglinda de pe peretele din baie. Atunci am simţit pentru întaia oară durerea pe care i-o pricinuisem în urmă cu 20 de ani când îl făcusem gras ca un porc. Abia atunci i-am simţit zbaterea puternică a inimii după ce îl părăsise Rodica. Abia în acea clipă l-am cunoscut cu adevarat pe cel cu care împărţisem 5000 de zile sau mai multe până atunci. Îmi trebuise o viaţă ca să îl cunosc pe Ştefan pentru prima dată.

M-am împiedicat şi capul mi-a căzut în găleata cu roz fucsia. În timp ce vopseaua îmi gâlgâia ca o vâltoare prin gât, mi-a revenit în minte gândul care nu îmi dăduse pace o viaţă: de ce trebuise să aştept până în ultima clipă să fac o revoluţie? De ce nu putusem niciodată să fiu eu, liber, rupt de toate barierele care m-au oprit din drum? De ce până atunci nu reuşisem să îl cunosc pe Ştefan, de ce nu reuşisem să văd viaţa aşa cum era descrisă acolo, în adâncimea mea?

M-am înnecat cu roz, m-am îmbrăcat în azur, am zâmbit carmin, am văzut şofran, am simţit gustul unui măr de jad, am iubit o lavandă, m-am stins în auriu!