Jocul ceţii lăptoase se reflecta în luciul punţii schimbând desene minimaliste la fiecare câteva secunde. Le priveam, încercând să-mi modelez imaginar trupul după fiecare nouă curbă ce se năştea din uciderea alteia. M-am abandonat pentru câteva momente lăsând ritmul să-mi pătrundă prin degete, prin nări, prin pelvis, ducându-se adânc până s-a pierdut. Velierul plutea pe apa nemişcată, ca a unui acvariu, abia înaintând. Stăteam drept, la prova, cu pieptul arcuit aşteptând sunetul delicat al următorului iceberg ce ne apărea în cale: puf! Şi l-am simţit lovindu-se de marginea carenei, aşa cum simţi o pară crudă trosnindu-ţi între dinţi. Din nou: puf! puf! Mi-am ridicat privirea: velele ambarcaţiunii stăteau suflate din plin, de parcă uitaseră că acolo nu mai adia nici măcar briza. Am zâmbit, realizând lipsa vântului, a umezelii, a frigului, a tuturor vestitorilor polari ce ar fi trebuit să îmi zdruncine simţurile din străfunduri. Doar vedeam, doar inspiram! Din cer, pâcla albicioasă continua să îmblânzească albastrul indigo şi turcoazele cristalelor de gheaţă.

La marginea oceanului căsuţe construite din scânduri orizontale împodobeau micile stânci. Nu era lumină ci doar un amurg continuu. Căldura lumânărilor de la ferestre, de pe alei, din felinare se împletea cu întunecimea lemnului de mahon cu care era pavată fiecare alee. Pontoanele, întortocheate ca într-un carusel a-dimensional, erau aranjate în unghiuri drepte, ocolind casele suspendate pe poli de lemn deasupra apei. Toate erau noi. Nici măcar pulpa îmbatrânită a lemnului nu se înmuiase în putrefacţie.

Omuleţii erau peste tot. Siluetele lor subţiri şi capetele alungite se plimbau ca stafiile pe podeţele din mahon. Mergeau în ritm constant, privirile li se pierdeau în orizonturi. Păreau nepăsători faţă de acele locuri, dar ei erau stăpânii lor. Liniştea îmi dădea ocazia să comunic într-un fel aparte.

Am observat geamurile largi ce lăsau ceara preschimbată în lumină galbenă să se aştearnă peste zăpada de afară. Mi-am apropiat nasul de sticla imaculată şi mi-am purtat privirea către interior. Bărbatul avea spatele de urs şi cojocul gros. Am deschis uşa masivă şi am înaintat spre colţ. I-am zarit căciula din lână groasă cu moţ, şi părul cărunt din barba lungă. Când l-am întrebat ce desena s-a întors către mine. “Lasă desenul” mi-a spus. “Uită-te pe pereţi!”. Sute de timbre erau atent distribuite pe planşe albe acoperite cu folii translucide. Nu erau două la fel: fine, lucrate în culori vii, strălucitoare, precum cele liberiene. Erau cu Moş Crăciun!

Apoi m-am mai plimbat prin micul sat polar, am trecut prin sala expoziţiilor şi mi-am refăcut traseul înapoi. Velierul mă aştepta lângă ponton, apa era limpede ca a unui acvariu, vântul nu exista. Am păşit pe lemnul din mahon, cuprinzând în ochi întregul peisaj.