Menu

În ziua aceea soarele abia răzbea prin verdele proaspăt al pădurii. Poteca ocolea una din gâlmele muntelui şi, atunci când frunzişul se descoperea, îmi făcea loc privirii ca printr-o fereastră imaginară. Mergeam apăsat de greutatea aerului tare în timp ce răcoarea începutului de vară îmi ridica fiori plăcuţi pe spate. După câţiva paşi liniştiţi am întâlnit cărăruia dosnică. Pământul cleios şi modelat după tălpile goale ce păreau să o umble des, m-a ademenit de la prima privire. M-am abătut cu poftă, încercând să aflu secretul pădurii, şi, curând am găsit poieniţa cu bordei. Casa era mică, de culoarea lutului învechit, cu marginile ondulate şi ferestrele în cruce, împrejmuită cu margarete, cimbrişor şi iasomie.

Am păşit curios, curbându-mi spatele respectuos şi păstrându-mi privirea către pereţii împodobiţi. Obiectele vechi, atent aranjate şi lustruite ca într-un muzeu m-au copleşit ca o comoară pierdută. Taburetele cu picioare de copac, cuptorul zidit către margine şi lampa înnegrită îmi dădeau senzaţia că mă întorceam în timp. Am contemplat pentru câteva clipe ca într-un loc sfânt, apoi am observat apărând în pragul uşii o doamnă al cărei păr blond nu îmbătrânise odată cu pielea trupului. Am salutat-o cu privirea, amuţit fiind de prezenţa ei elegantă, apoi l-am privit pe domnul grizonat care o însoţea. “Este casa lui Grigorescu”, mi-a spus fără să aştepte o întrebare din partea mea, şi atunci mi s-au lărgit ochii uimiţi de însemnătatea locului.

“Dar Grigorescu a trăit într-o mahala a Bucureştilor”, m-am gândit în timp ce redescopeream lucrurile dimprejur, atribuindu-le o altă valoare datorită importanţei celui ce le stăpânise. Nu i-am spus nimic, jenat fiind de posibila contradicţie. “Sunt absolut fermecat, Grigorescu e pictorul meu preferat, m-am inspirat de atâtea ori din lucrările lui şi mă gândeam să-i aduc un elogiu”. S-a uitat la mine zâmbind. “O să-ţi aduc unul din caietele lui timpurii, cu lucrări pe care nu le-a publicat niciodată”. Şi s-a întors într-o clipă cu 2 vrafuri de hârtii îngălbenite şi roase la cotor. Le-a şters de praf cu degetele ei frăgezite de timp şi mi-a înmânat unul dintre ele. “Păstrează-l, ştiu că îl vei preţui”. L-am primit cu teamă, împovărat de responsabilitatea gestului, apoi l-am deschis la întâmplare. Pe pagina din dreapta, o puzderie de copii patinau îngrămădiţi pe un mic lac de oraş. “Dar… Pare a fi mai degrabă un Ressu. Culori atât de vii, contraste puternice, contururi clare. Grigorescu e mult mai dramatic!”. Zâmbetul ei era şi mai evident, de parcă tocmai mi-ar fi oferit cheia secretelor lui. “E dinaintea acelei perioade”, mi-a spus. M-am uitat cu şi mai mare atenţie în timp ce încercam să descifrez toate informaţiile noi. “Dar ce s-a întâmplat? Ce l-a determinat să îşi modifice stilul într-atât?”. “Asta s-a datorat nudurilor!”. “Dar Grigorescu nu a pictat niciodată nuduri!”. “Ba da, a fost un nud care l-a marcat atât de profund încât i-a determinat toată opera ulterioară”. Apoi, bulversat fiind de revelaţia descoperirii, am realizat cât de puţine cunoşteam de fapt.

Şi m-am trezit!