Am călătorit prin Polonia peste un an de zile întovărăşit de cele mai multe ori doar de trăirile cu care am încercat să-mi apropii o lume pe care nu o cunoşteam. Am ales să nu trec grăbit cu harta în mână şi să nu devin un simplu turist. Am vrut să cunosc oameni şi să caut formidabilul în lucrurile dimprejurul meu. Mi-am perceput experienţele regizoral, prin ochii unor caractere literare cu care mă identificam sau pe care încercam să le înţeleg, iar personajul principal al lui Mikhail Bulgakov, din cartea Maestrul şi Margareta, mi s-a părut că se potrivea cel mai bine cu multe dintre stările pe care le simţeam.

ÎNTÂLNIREA CU MAESTRUL

Mişcarea trenului mă prinsese într-o stare de visare cu ochii deschişi. Mă întreţinusem cu Maestrul întreg drumul şi nu reuşisem să cad cumva la pace. În tot timpul ăsta vagoanele treceau prin locuri care pentru mine nu însemnau decât biete puncte pe o hartă. După una dintre staţii s-au făcut şi ei comozi pe cealaltă jumătate a banchetei mele. Încercam ruşinat să îmi păstrez privirea neutră ca să nu jignesc pudoarea şi fineţea ei, şi îmi căutam puncte de interes uitându-mă în gol pe geam, pe tavanul lucios pe care nu găsisem nici o imperfecţiune cu care sa îmi ţin mintea trează.
Deschiseseră şahul cu placa magnetică, aşa că pionii nici măcar nu tremurau la trecerea roţilor peste spaţiile mici ce despărţeau şinele căii ferate. Degetele ei începuseră să se joace cu regii de la o poziţie la alta. Cu fiecare cal picat el se sluţea şi mai mult, iar eu îmi făceam curaj să îmi arunc din când în când un colţ de ochi peste pielea ei dezgolită dintre pantofi şi blugii strâmţi. Maestrul îi privea necontenit de pe culoarul zgomotos imaginea ei laterală, îi respira mirosul de la distanţă şi se afunda în sufletul ei pătimaş cu fiecare minut scurs. El, urâtul ei, şi-ar fi dorit să ne ucidă dintr-un foc, dar era prea mic şi zbârcit, şi vlaga pusese stăpânire pe trupul lui ce odinioară uitase să se împlinească. Am simţit-o ore-n şir, şi eu şi Maestrul, fără să îi vedem măcar o dată ochii delicaţi.

Odată ajuns în gara Miresei ne-am eliberat de prezenţa fecioarei din compartiment. Eram copleşiţi, vroiam să o uităm. Ne-am grăbit pe scările şi culoarele labirintice până ce am reuşit să ajungem la aer. Mirosul înăbuşit şi claustrofobic al tunelelor gării centrale făcuse loc unui alt univers. Era o noapte răcoroasă de septembrie. Aerul verii se contopea cu cel al toamnei, iar frunzele se îngălbeniseră încet. Făceam deja parte din agitaţia ordonată a Varşoviei. Trecuseră doar 3 zile şi noi schimbaserăm 3 universuri paralele: mahalaua Bucureştilor, culoarele şi compartimentele cailor de fier şi, în sfârşit, urcasem pe podiumul Miresei.

Am ochit primul taxi şi am îndreptat către şofer hârtiuţa scorojită cu adresa. “Sunteţi ruşi?” ne-a întrebat suspicios. “Nu suntem”. “OK”. Ne-am urcat în taxi şi-am dat un ocol palatului central ce părea un castel asediat de viaţa milioanelor de omuleţi ce construiseră modernitatea de jur împrejurul lui. Doar răsăritul şi asfinţitul i-ar mai fi putut îmbuna din când în când privirea. “Ce este?”, l-am întrebat curioşi pe polonezul taximetrist. “It’s the fucking present from the Russians”, ne-a răspuns o voce, răguşită probabil de la prea mult tutun. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia fusese ocupată de cei doi balauri între care se afla. Pentru a scăpa de greaua ocupaţie germană, care adusese atrocităţi neînchipuite şi distrusese aproape complet faţa acelui pământ, mişcarea poloneză de rezistenţă naţională, aflată în exil, se aliase cu sovieticii. La 10 ani după eliberarea Poloniei, URSS dăruise poporului polonez “Cadoul naibii”, în semn de recunoştinţă faţă de loialitatea lor. Cu toate că la vremea sa clădirea fusese cea mai înaltă din Europa, iar astăzi încă rămâne o emblemă, forma arhitecturii palatului dar şi însemnătatea sa istorică i-au adus în timp multe ironii. Aşa s-a ajuns la “Tortul de nuntă rusesc”.

POLONEZUL

Ploaia ne înnecase plămânii de zile în şir si nu dădea semne că ne va ocoli în zilele ce urmau să vină. Cele câteva ore pe care le petrecusem pe bancheta înghesuită încercând să ajungem într-unul din satele Makovului, îmi lăsaseră un gust amar. Pe măsură ce ne apropiam, imaginea hipnotică a copacilor de-o parte şi de cealaltă a drumului, luminaţi adânc de halogenul farurilor, devenea din ce în ce mai puternică. Umbrele siluetelor dansau împreună cu roţile maşinii într-o horă ciudată ce punea stăpânire pe mine. Din boxele maşinii, o formaţie de rock cânta ceva despre vampirii transilvăneni. Maciek încerca să mă impresioneze amuzat cu elemente culturale ce ar fi trebuit să mă trimită cu gândul înapoi acasă. Doar glasul lui hotărât şi aspru, şi râsetele lui dese şi pătrunzătoare, reuşeau să mai spargă atmosfera cenuşie.

Fantastic era felul în care îl cunoscusem. Mă aflam în Varşovia de doar câteva săptămâni şi urma să mă întorc acasă pentru o scurtă perioadă. Reuşisem să îmi salvez câteva zile pentru încâ o tură rapidă pe crestele Făgăraşilor. El era acolo cu nişte prieteni. Ne-am schimbat repede adresele şi la scurt timp ne întâlneam la peste o mie de kilometri distanţă.

În sfârşit am ajuns. La ora nu foarte târzie micul sat din mijlocul pădurii părea amorţit. Doar fumul dens de cărbune ars ce-nconjura casele din beton, trăda prezenţa omului în zonă. Maciek îşi cumpărase casa modernă pe un preţ mic în urmă cu câţiva ani şi de atunci petrecea săptămânal cel puţin 2 zile gătind specialităţi locale în bucătăria mare şi cotrobăind prin pădurile mlăştinoase din acele locuri. Casa, aşezată pe o structură circulară, arăta ca un muzeu în miniatură. Măşti cu lână din Maramureş, colaje poloneze cu cocoşi, statui de lut reprezentând zei baltici sau sculpturi tradiţionale de lemn se înghesuiau pe fiecare rastel şi chiar pe la colţurile fotoliilor. Pe pereţi, icoanele religioase est europene se amestecau cu picturi având cromatici greoaie şi scene profane. El le pictase. Capetele cornutelor umane, cu ochii mari şi gura strâmbă, încercau să mă sperie de acolo de sus. Nu mă speriau, dimpotrivă. Mă fascinau. Oamenii reprezentaţi de Maciek contrastau cu figura lui luminată, cu calmul şi căldura firii lui. Nu reuşeam să înţeleg legătura dintre cel ce îmi arătase numai zâmbete şi compasiune desăvârşită, şi demonii ce păreau să îl stăpânească într-o profunzime a lui pe care nu o aflasem. Ocrul sângeriu şi albastrul de cerneală se încleştau cu alte nuanţe aprinse, de culoarea soarelui sau a ierbii proaspete. Chipurile dinamice păreau surprinse brusc într-o altercaţie violentă cu ele însele. În camera alaturată două bestii cu aspect de lup şi limba scoasă dominau un nud de femeie cu expresia blândă. Am urmărit-o îndelung şi am încercat să înţeleg fantasmele intime ce au dat naştere personajelor sale. “Picturile mele sunt o descătuşare fulgerătoare”, mi-a spus. Nu stătuse niciodată mai mult de 15 minute asupra unei compoziţii. Când se aduna energia de care avea nevoie, o elibera apăsat pe pânzele neprihănite.

Mirosul şi dogoarea mestecenilor arşi potolea uşor frigul umed de afară. Am adus cănile de ceai pline pe jumate cu frunze verzi şi ne-am aşezat comod în apropierea focului, în timp ce el a început să deruleze diapozitivele dintr-una din cutiile albe de dinaintea erei digitale. Erau fotografii din pădurile Bialowiezei dar şi de prin părţile locului. Anotimp după anotimp, an de an, Maciek verifica starea unor copaci cu care se împrietenise, şi căuta să vadă cum se transformau pădurile odată cu trecerea timpului. Încercam să găsesc deosebiri între multe din fotografii şi nu prea reuşeam. Pădurea era mereu la fel.

Incapacitatea de a fi loial prea mult timp unei singure ocupaţii l-a făcut brusc să închidă aparatul şi să deschidă cutia cu filmări. Am fost uimit de ce am văzut. România îi era foarte cunoscută. În ultimii 7 ani a vizitat-o cu interes de câteva ori pe an. La fel şi alte ţări estice, din Balcani şi până la Baltice. Uşor, uşor, de-a lungul celor câteva vizite aveam să descopăr faptul că Maciek nu reuşea să se identifice cu alte locuri ale lumii. Deşi ar fi putut să îşi petreacă vacanţele în orice colţ al pământului, cu toate că citise de la interpretările Mahabharatei şi până la experimentele Kon-Tiki, Maciek nu călcase vreodată în afara ţinuturilor europene. Nu ştia gustul sushi-ului şi nici nu agrea şaormele arabe. Îmi spusese că pentru el viaţa fusese o continuă adâncire către miezul culturii şi naturii locale. Nu îl interesau explorările ţinuturilor cu orizonturi nesfârşite ale lui Gingis Han atâta timp cât sufletul lui fusese plămădit din cenuşa mâlurilor baltice. Maciek reuşise să îşi găsească o libertate nemărginită în mijlocul unei închisori geografice autoimpuse. Ajunsese să se înţeleagă pe sine mai bine, căutând răspunsuri în ceea ce fusese clădit în jurul lui, decât să adune debusolat frânturi neînţelese de prin alte depărtări.

A doua zi m-a cufundat şi pe mine către inima pădurilor lui. Am căutat apele stătute în care se îmbăiau castorii ce modelau în continuu faţadele pământurilor şi ne-am aplecat spre microcosmosurile miilor de funghi ce se manifestau ca o artă vie a spiritului naturii.

CĂLĂTORIA CU MAESTRUL

Am ocolit câteva străduţe întortocheate şi întunecate şi într-un viraj brusc a părut că ne-am ridicat în aer şi am început să planăm deasupra Varşoviei. Ne-am revăzut în câteva clipe ce păreau că au durat o veşnicie, întregul drum prin oraşul păsării Phoenix. Pe bancheta din spate a taxiului îl ţineam strâns pe Maestru încercând să mă agăţ de orice m-ar fi readus în planul realităţii mele. Am intrat pe strada Novy Swiat. Era drumul meu preferat, pentru că el mă purtase de fiecare dată către miezul liniştit al Varşoviei: locul pe care acum multe secole se construise cetatea. Am revăzut zilele cu soare primăvăratic răcoritor, când oamenii păreau că adulmecă pe străzi razele sălbatice ale noului anotimp, dar şi zilele cu viscol, în care spiritele vulpilor de la gâturile doamnelor respectabile se luptau îndârjit cu fulgii de zăpadă. Am trecut iute peste locul unde lună de lună mă opream să privesc şi să citesc file desprinse din istoria Poloniei. Acolo îi văzusem agăţaţi pe pereţii galeriei stradale pe Samaritenii din Markowa. Toată existenţa lor fusese comprimată în imagini: artişti din fire însă întreprinzători ca spirit, markowenii de acum câteva decenii fuseseră decimaţi de armatele naziste pentru că făcuseră oribila crimă de a ascunde pe timpul războiului, evreii ce le fuseseră camarazi de-o viaţă. Tot acolo am văzut-o şi pe fetiţa cu balon ce umbla nedumerită printre dalele de ciment tapetate cu imagini ale unui copilandru în haine preoţeşti. O mamă tinerică îi explica în cuvinte simple povestea părintelui Jerzy Popieluszko. Având un har înnăscut de a predica şi a medita în rugăciune, Popieluszko ajunsese unul dintre conducătorii informali ai luptei împotriva comunismului în Polonia. La numai 37 de ani, Jerzy Popieluszko fusese omorât de miliţiile steagului roşu pentru a preveni orice împotrivire în masă asupra regimului.

Am dat câteva spirale ameţitoare coloanei lui Sigismund, care trona la înălţime deasupra celor mai importante simboluri varşoviene. El era printre puţinii supravieţuitori ai bombardamentelor din timpul războiului. Masivitatea bronzului din care fusese făurit i-a certificat încă o dată că el, cel ce proclamase Varşovia drept capitala Poloniei, nu va putea fi vreodată înfrânt. Am accelerat. Noaptea se apropia rapid şi vroiam să mai revedem câteva frânturi. În timp ce ne îndreptam către turla bisericii, auzeam sunetele diafane ale violoncelului domnişoarei de la conservator. O ascultasem de mai multe ori, ascuns la adăpostul unui gang de unde puteam să îi văd din când în când o buclă bălaie în timp ce îşi apleca mâna dreaptă plimbând armonic arcuşul dintr-o parte în cealaltă a coardelor.

Cocoţaţi pe zidurile cetăţii, suflete pereche îşi împărtăşeau dragostea prin împreunări ale braţelor şi îşi schimbau poezii nescrise cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi polonezi. Priveam în razele soarelui ultimele particule din polenul verii, şi de departe auzeam un zgomot înfundat. Am ieşit cu totul prin geamul mic al taxiului şi m-am întors către soare. De acolo venea. Erau tropotele miilor de oameni ce se pregăteau să îşi ia la revedere de la strămoşii pe care îi vizitaseră de ziua lor. Îi vedeam luminaţi de puzderia de lumânări pe care tocmai le apriseseră în Powazki, cimitirul de seamă al Poloniei, unde an de an de Sâmbăta Lor, varşovienii se adună şi le cântă rugăciuni. Taxiul se oprise plutind deasupra marginii cetăţii. Sub noi, multe trepte coborau către apele tulburi ale Vistulei. Undeva departe în zare erau sute, mii de ciori pe care le întâlnisem de multe ori în lunga mea călătorie. Zburând într-o frenezie mută, ciorile se arătau ca nişte mozaicuri vii scăldate în orizonturi. Am stat cu privirea aţintită până au dispărut, apoi i-am strâns mâna Maestrului şi am tras cortina spectacolului al cărui singur privitor fusesem.